Fotografie
Despre subiect
Mircea Gherase    2012-03-24  [0 com.] >>>
Despre subiect în fotografie
Andrei Nacu    2012-01-25  [0 com.] >>>
Despre Subiect
Bogdan Meseșan    2011-12-18  [0 com.] >>>
Subiectul şi retorica clişeului
Bogdan Croitoru    2011-11-12  [0 com.] >>>
Despre Subiect
Voicu Bojan    2011-08-20  [0 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Horia Tudor    2011-05-01  [0 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Egyed Ufó Zoltán    2011-04-07  [4 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Gicu Șerban    2011-01-07  [1 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Voicu Bojan    2010-12-08  [1 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Andrei Nacu    2010-10-18  [1 com.] >>>
Şcoala de fotografie documentară Oskar
Egyed Ufó Zoltán    2010-02-04  [14 com.] >>>
Weegee. The Famous?
Voicu Bojan    2009-11-25  [0 com.] >>>
René Burri – un extraterestru
Voicu Bojan    2008-11-03  [6 com.] >>>
Parr. Martin Parr.
Voicu Bojan    2008-05-23  [1 com.] >>>
Discuţie cu Cristina Liberis
Egyed Ufó Zoltán    2008-01-23  [1 com.] >>>
Editorial - Prietenii mei
Egyed Ufó Zoltán    2007-06-23  [0 com.] >>>
Interviu cu Alexandru Paul
Gicu Şerban    2007-06-23  [0 com.] >>>
Editorial - fotografiile lui Mitică
Gicu Şerban    2007-03-31  [0 com.] >>>
Interviu cu Florin Bobu
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-31  [1 com.] >>>
Kickbox
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-18  [3 com.] >>>
Albumul Taberei de la Bistriţa
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-04  [1 com.] >>>
Editorial – Viaţa, Borcanele şi Fotografia
Gicu Serban    2007-02-03  [0 com.] >>>
Interviu cu Silviu Petrovan
Egyed Ufó Zoltán    2007-02-06  [0 com.] >>>
Top 11 întrebări fotografice mioritice ale anului 2006
Egyed Ufó Zoltán    2007-01-21  [0 com.] >>>
Bucureştiul înainte de aderare
Egyed Ufó Zoltán    2007-01-20  [0 com.] >>>

René Burri – un extraterestru


Monstru sacru. Legendă vie. Personalitate remarcabilă. Mereu m-au înspăimântat aceste dublete adjectivizate. Pentru că, în cel mai bun caz, atunci când timpul şi plapuma de puf a istoriei se aştern peste o personalitate remarcabilă în domeniul X, respectivul om, fost 'monstru sacru' este predestinat să devină într-o zi fie nume de stradă, fie de fundaţie sau, în cel mai rău caz, nume de stadion. Vezi cazul Lia Manoliu. ("Azi, pe Lia Manoliu echipa adversă evoluează cu ochii-n soare şi plopii-n spate...")

Când mă gândesc la René Burri nu regăsesc nimic din epitetele de mai sus. Regăsesc în schimb firescul pur topit într-o fotografie întinsă pe mai bine de 50 de ani, care respiră un umanism amplu, cum greu mai poţi găsi în istoria acestei arte. Parcă e un extraterestru. Preface totul în semnificativ, cu o atingere atât de personală, încât te farmecă inevitabil. În ochi are mereu o sticlire vie, râde cu poftă, se autoironizează şi îţi sugerează că nu are nici un secret, că totul i s-a întâmplat în viaţă din pricina unei stele norocoase ce încă îl luminează.


Foto: Voicu Bojan

Aşa mi s-a părut de fiecare din cele două dăţi când l-am văzut la Cluj, în casa Regelui Matei Corvin, adus printre noi, muritorii, de către Academia de Arte Vizuale. Ultima dată, în octombrie 2008, într-o sală înţesată de oameni care îl fotografiau în delir, mai mult sau mai puţin cu sens, omul şi-a pus Leica pe self-timer şi de pe masă, i-a dat voie să facă o poză. Între timp, amuzat şi privind peste ochelari ca un şcolar pus pe copiat a deschis un mic penar cu pensule şi culori, a luat o foaie şi s-a apucat să picteze ceva. Privind fotografiile lui ai impresia că aşa a fost toată viaţa – un de-localizat cu minte zburdalnică, un talent nativ, care ne învaţă aparent în joacă, o lecţie importantă, pe alocuri cu rezonanţe teologice: Oare ce avem să nu fi primit? Şi dacă viaţa e un dar, oare de ce ne bucurăm de ea scrâşnind din dinţi? Cu modestie, umor, şi fără morga demnă de o 'legendă vie', René Burri ne întoarce privirea înspre lucrurile cu adevărat importante şi ne sugerează că fotografia este într-adevăr frumoasă şi este posibilă, dar faptul de a face orice pentru a deveni cel mai mare fotograf al tuturor timpurilor este o himeră. Definiţiile pe care le dă fotografiei nu pot fi separate de viaţă înseşi: "Fotografiile sunt ca taximetrele în orele de vârf. Dacă nu eşti destul de rapid, urcă altcineva înaintea ta". Sau: "Dacă reuşeşti să prinzi pulsul vieţii, atunci poţi într-adevăr vorbi de o fotografie bună".



Deşi nu cred prea mult în noroc, asupra norocului lui René Burri merită să insistam. Câţi dintre noi am avut oare norocul ca prima fotografie pe care am făcut-o în viaţă să fie una remarcabilă, care să reziste testului istoriei? Mă uit la omul nostru şi văd o fotografie cu Winston Churchil– un panning perfect compus cu un prim ministru privind încrezător înainte, stând în picioare într-o maşină decapotabilă. Era în 1946 şi Burri avea 13 ani. Într-o zi, peste ani, lasă nişte fotografii secretarei unei agenţii foto – Magnum. După o vreme primeşte prin poştă o revistă – Life. O deschide şi în ea găseşte un articol ilustrat cu fotografiile lui despre importanţa terapiei prin muzică la copiii surdo-muţi. Cască ochii mari când vede imaginile semnate René Burri – Magnum. Avea doar 23 de ani şi toate motivele din lume să sară în sus de bucurie. După alţi câţiva ani află că Picasso urmează să participe la o coridă undeva în sudul Franţei. Merge acolo. Picasso, care, din superstiţie, nu mânca până nu erau 13 oameni la masă, numără consternat doar 12. Fiul lui îşi aminteşte de fotograful care părea să aştepte ceva afară. Deodată, Burri se trezeşte stând alături de idolul său, care îi porunceşte: "Şezi! Mănâncă!" Printre meseni – toreadori, curatori, celebrităţi, negustori de artă, fotograful Lucien Clergue, dar singurul care avea un aparat la el era Burri. "Damn you, René!" aveau să-i audă urechile din partea lui Lucien. Ceea ce pentru alţii ar fi însemnat începutul unei zbateri permanente, cu scopul declarat de a ajunge într-o zi legendă vie, monstru sacru, etc pentru Burri înseamnă, paradoxal, înţelegerea propriilor sale limite în fotografie. Era în 1957.

Rene Burri Pablo Picasso

În prezentarea sa autobiografică de la pagina 51 a impresionantului volum Magnum Stories o spune cu aceeaşi naturaleţe siderantă, rezumând pe undeva povestea întregii sale vieţi: "Am fost norocos să am parte de o aşa ocazie favorabilă [întâlnirea cu Picasso n.n.]. După aceea, am pornit-o cu elan şi am făcut alte lucruri din sfera fotojurnalismului, construind poveşti despre războaie şi personalităţi, pentru felurite reviste, colindând lumea cu aparatul pe umăr, exact aşa cum am visat cândva. Am făcut reportaje în Berlin, Cipru, Egipt, Peru, Japonia şi Cuba, am fost pe diferite fronturi, fotografiind războiul de şase zile din Israel şi cel american din Coreea. I-am fotografiat pe Maria Callas, pe Le Corbusier, pe Che Guevara şi pe mulţi alţii. A fost o perioadă fertilă pentru fotojurnalism. Dar într-un fel, întâlnirea mea cu Picasso a însemnat o cumpănă a apelor. Imediat după aceea am înţeles că nu sunt un adevărat fanatic al fotografiei. Fotografia a reprezentat pentru mine un mod de a-mi găsi un rost în viaţă, iar norocul a fost ca o binecuvântare ce mi-a căzut din cer. Dar dincolo de asta, există un alt nivel pe care fotografii trebuie să îl escaladeze – un nivel la care trebuie să dai serios din coate pentru a câştiga atenţia unui subiect sau a câştiga competiţia cu ceilalţi fotografi. E un nivel unde nu te mai bazezi pe stele norocoase, ci trebuie să faci o anume fotografie cu orice preţ, folosind aparatul ca pe o armă. Mi-am dat seama că acesta este un nivel de profesionalism pe care nu doresc să îl ating."



În 1963 revista Look îl trimite la Havana alături de jurnalista americană Laura Berquist pentru un interviu cu Che Guevara, pe atunci ministru al industriei. La puţin timp de la acea întâlnire care a durat 3 ore şi 8 role de film, El Che îşi face ultima apariţie publică, înainte de a-şi relua, în clandestinitate, meseria de revoluţionar. Brusc, fotografiile acelea devin importante. Una dintre ele va deveni iconică şi aproape la fel de mediatizată ca cea a lui Korda. Burri are, peste toate, norocul de a trăi în perioada de glorie a fotografiei jurnalistice din era pre-televiziunii, când revistele ilustrate precum Life, Look, Paris Match, Stern sau Epoca aveau tiraje de 4-5 milioane de exemplare pe număr.


Foto: Voicu Bojan

Dincolo de evenimente punctuale, Burri urmăreşte vreme de ani de zile, teme largi, iar cartea sa Die Deutschen publicată în 1962 este poate cea mai bună dovadă – pe undeva o replică a cărţii lui Robert Frank – The Americans. Germanii se vor întreba oripilaţi: "Oare aşa de urâţi suntem?", iar cartea va intra într-o deliberată uitare, pentru ca în anii 80 să fie redescoperită şi să cunoască reeditări succesive.
Pentru a descrie aventura lui René Burri în lumea fotografiei ne-ar trebui un spaţiu vast, iar albumul de 450 de pagini, format mare, alb negru, editat de PHAIDON şi intitulat simplu Photographs, îi face în mare parte dreptate acestui autor paradoxal. De ce paradoxal? Pentru că deşi a avut un norocul de a fi mereu prezent când şi unde trebuia, deşi a făcut fotografii care au construit istoria, deşi a fost prieten la cataramă cu Bresson, Capa, Koudelka sau alte personalităţi, a făcut mereu dovada unei mobilităţi oarecum inverse. Nu a urmărit ascensiunea şi succesul cu orice preţ. Tot ce i s-a dat a primit şi a dat mai departe din mâini cu o naturaleţe nobiliară. Parcă nu s-a agăţat niciodată de nimic şi fotografia nu a fost pentru el realitatea ultimă pentru care să merite să îşi dea viaţa. Doar un extraterestru ca el, cu o filosofie de viaţă atât de aerată şi generoasă şi-a putut permite să-i spună odată maestrului său, Henri-Cartier Bresson: "Ştii ce? Ţine-ţi momentul tău decisiv pentru tine, eu îl am pe al meu".



Îmi plac multe la René Burri: umanitatea lui tandră fără a fi siropoasă, respectul pe care îl are pentru subiect, graţia compoziţională. Îmi place cum structurează, de multe ori simfonic, prim-planul, subiectul, fundalul, îmi place cum negociază limitele cadrului. Foametea, agonia, moartea, în tradiţia naturalist-realistă a lui Capa, Griffiths, Nachtwey sau Salgado nu prea pot fi regăsite în fotografia lui. Fotografia luminoasă este pentru el o alegere deliberată, care îmi relevă natura fundamental bună a creaţiei, unde bolile, războaiele şi dezastrele naturale sunt doar sincope nefericite şi nu manifestările de zi cu zi ale răului absolut.

Rene Burri tanc

Poate cel mai mult la acest autor îmi place modul lui de deconstrui războiul. Chiar în miezul unor teatre de război fiind, Burri nu cade niciodată în fotografia de şoc, cea de un misticism apocaliptic atât de adulat la World Press Photo. Abordarea lui, doar aparent distantă, are o semiotică precisă, iar ţinta lui e să demonteze hidoşenia războiului. Da, soldaţii săi stau în tranşee cu puştile în mâini, dar deasupra capetelor lor e o sfoară pe care atârnă două cleme de rufe, pe care îţi poţi uşor imagina nişte chiloţi albi futurând în vânt. Sau fotografia mea favorită cu cele două tancuri rătăcite într-un deşert presărat de tufişuri, ce seamănă cu un covor pătat dintr-o cameră de copil – două jucării absurde, insignifiante, stând spate în spate şi cu tunurile ţintind erect în afara ramei. Este un tip de abordare mistică, recomandată de sfinţii din Pateric: "Râdeţi de Diavol şi el va fugi de la voi". Cu alte cuvinte, Burri ne sugerează să nu luăm prea în serios această prostie numită război, ca nu cumva să se creadă importantă. Alege să nu îmi arate războiul în actanţă, ci alege mai degrabă să-i anuleze monstruozitatea arătându-mi efectele – un şir de soldaţi toţi în cârje şi cu căpăţânile bandajate, ca nişte turbane – un fel de râsu-plânsu’ spasmodic, menit să mă întoarcă la cele cu adevărat importante. Printre care, zburătăcind, viaţa înseşi.

© Voicu Bojan
2008-11-03

 

Oskar Blog
   Schimbați linkul! >>>
   Concurs proiecte fotografice >>>

Galerie
   Un revelion >>>
   Gospodarul izolat >>>

Linkuri recomandate
   Un bun exemplu despre ce mai poate >>>
   Petruț Călinescu a docume >>>

adrian mihai (2008-11-15 04:06:13)
super pozele , intrebare: cu ce aparat le ai facut- mai ales aia cu tipul cu palarie?


Gelu Lupaş (2008-12-21 23:48:26)
Ma bucur că în articolul acesta nu se pomeneşte decât fugar despre Che Guevara. Toata lumea insistă în mod inutil asupra fotografiei aceleia, inclusiv Burri (exemplul cel mai bun este chiar fotografia cu trabucul). E un subiect de uzură enervant şi obositor. A apărut recent un interviu în Observatorul Cultural care începe exact cu asta. La naiba cu Che Guevara; Burri are fotografii mult mai faine.

Horatiu Tatar (2008-12-23 21:13:19)
Si eu is de parare ca are poze mai faine decat cele cu Che...dar probabil ca nu sunt atat de importante sau atat de interesante pentru publicul nespecialist.Mie imi place mult si urmatoarea poze:
http://www.magnumphotos.com/Archive/C.aspx?VP=Mod_ViewBoxInsertion.ViewBoxInsertion_VPage&R=2S5RYD1U0MKO&RP=Mod_ViewBox.ViewBoxZoom_VPage&CT=Image&SP=Image&IT=ImageZoom01&DTTM=Image&SAKL=T
Mi-ar placea sa fie a mea.

Andrei Pandele (2008-12-26 11:25:54)
Un mare fotograf Burri, desigur, cu foarte multe poze excelente.
Printre favoritele mele se numara cele cu umbre lungi din Brazilia:
http://www.magnumphotos.com/Archive/C.aspx?VP=Mod_ViewBox.ViewBoxZoom_VPage&VBID=2K1HZO5UQYXZP&IT=ImageZoom01&PN=21&STM=T&DTTM=Image&SP=Album&IID=2S5RYDZQM4ZD&SAKL=T&SGBT=T&DT=Image
de exemplu.
Dar cea amintita de HT este dintre cele subtiri : o poza pe reteta.
O silueta neclara pe un perete gol, foarte bine facuta, dar atat.

Horatiu Tatar (2008-12-27 18:31:13)
Nu stiu ce sa zic,probabil ca ai dreptate.Mie nu mi se pare gol acel perete,imi plac acele elemente si triunghiul care il formeaza cu silueta.

Dragos Bora (2008-12-30 11:28:50)
Asa, ca nespecialist, dar nu public, chiar privat (private cu armata facuta la trupa), ce doream sa spun... ... ...
¡Hasta la victoria siempre!, Burri n-are fotografii mult mai faine.

Fidel Castro in the Jungle
http://www.time.com/time/photogallery/0,29307,1868917,00.html

Fifty years ago, photographer Enrique Meneses accompanied the young revolutionary and his men for four months during their historic push to Havana

Pentru a putea inscrie comentarii pe Oskar este necesara autentificarea.