Fotografie
Despre subiect
Mircea Gherase    2012-03-24  [0 com.] >>>
Despre subiect în fotografie
Andrei Nacu    2012-01-25  [0 com.] >>>
Despre Subiect
Bogdan Meseșan    2011-12-18  [0 com.] >>>
Subiectul şi retorica clişeului
Bogdan Croitoru    2011-11-12  [0 com.] >>>
Despre Subiect
Voicu Bojan    2011-08-20  [0 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Horia Tudor    2011-05-01  [0 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Egyed Ufó Zoltán    2011-04-07  [4 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Gicu Șerban    2011-01-07  [1 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Voicu Bojan    2010-12-08  [1 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Andrei Nacu    2010-10-18  [1 com.] >>>
Şcoala de fotografie documentară Oskar
Egyed Ufó Zoltán    2010-02-04  [14 com.] >>>
Weegee. The Famous?
Voicu Bojan    2009-11-25  [0 com.] >>>
René Burri – un extraterestru
Voicu Bojan    2008-11-03  [6 com.] >>>
Parr. Martin Parr.
Voicu Bojan    2008-05-23  [1 com.] >>>
Discuţie cu Cristina Liberis
Egyed Ufó Zoltán    2008-01-23  [1 com.] >>>
Editorial - Prietenii mei
Egyed Ufó Zoltán    2007-06-23  [0 com.] >>>
Interviu cu Alexandru Paul
Gicu Şerban    2007-06-23  [0 com.] >>>
Editorial - fotografiile lui Mitică
Gicu Şerban    2007-03-31  [0 com.] >>>
Interviu cu Florin Bobu
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-31  [1 com.] >>>
Kickbox
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-18  [3 com.] >>>
Albumul Taberei de la Bistriţa
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-04  [1 com.] >>>
Editorial – Viaţa, Borcanele şi Fotografia
Gicu Serban    2007-02-03  [0 com.] >>>
Interviu cu Silviu Petrovan
Egyed Ufó Zoltán    2007-02-06  [0 com.] >>>
Top 11 întrebări fotografice mioritice ale anului 2006
Egyed Ufó Zoltán    2007-01-21  [0 com.] >>>
Bucureştiul înainte de aderare
Egyed Ufó Zoltán    2007-01-20  [0 com.] >>>

Interviu cu Silviu Petrovan


Cum se descurcă mama ta cu ideea că te ocupi cu şerpi veninoşi?

Greu... Dacă o să scriu vreodată vreo carte, o să pun dedicaţie familiei mele, că m-a înţeles. Cred însă că de multe ori, având în vedere că n-am fost muşcat nici o dată, ajung să uite. La un moment dat mă simţeam chiar stresat, când lucram cu vipere cu corn, am vorbit cu ai mei, şi m-au întrebat "na, şi cum a fost?", am zis că bine, şi nu m-au mai întrebat nimic. Şi atunci m-am gândit "mă, voi nu ştiţi ce fac eu acolo?". Cred că până nu se întâmplă nu se gândesc. Dar nu le place, în orice caz.

Dar tu, ce simţi când pui mâna pe un şarpe care dacă te-ar muşca, ai muri sigur?

Păi... nu-ţi pui aşa problema niciodată.

Nu te gândeşti la nimic?

Ba da. Ai grijă. Cu viperele cu corn nu mi-a fost niciodată foarte frică, că nu-s aşa un pericol uriaş, şi nici celelalte vipere din România, dar în Honduras chiar am încercat să am mare grijă.

Trebuie tot timpul să fi responsabil. Să încerci să nu intri în rutină. Am avut un coleg care a fost muşcat, şi a fost muşcat chiar din vina lui. Se pot tot timpul întâmpla accidente, nu trebuie neapărat să te ocupi cu şerpi ca să se întâmple asa ceva, mergi seara, calci pe el şi te muşcă, dar pe el l-a muşcat în timp ce încerca să facă poze. Culmea e că eu îl văzusem cu două săptămâni înainte, lucra cu mine, şi era prea detaşat.

Cum adică era prea detaşat?

Adică el lucrase şi prin Kenya, şi prin China, cu tot felul de specii, cu cobre, si cu alte specii foarte periculoase, şi ajunsese probabil să i se pară că n-o să fie muşcat niciodată. A luat de coadă un şarpe în timp ce-i făcea poză, fără să fie nevoie... şi aşa a fost şi muşcat. Se întâmplă ca unul dintr-o sută să se întoarcă mai repede decât îţi imaginezi tu că se poate întoarce. Colegul ăsta a avut mare noroc că doar l-a zgâriat cu colţii, şi tot a fost mare scandal. E o situaţie penibilă să fi muşcat. Cred că dacă m-ar muşca un şarpe, m-aş simţi în primul rând ruşinat. Fiindcă încurci oameni, chemi elicoptere, nu-i o situaţie plăcută, plus că după aia tot timpul oamenii din conducere îşi pun probleme în legătură cu ceilalti, şi asta face lucrurile mai grele pentru restul echipei. Creşte şi poliţa de asigurări. A fost anul ăsta prima oară, in nouă ani de când activează organizaţia asta britanică, pentru care am lucrat eu in Honduras, când s-a făcut o evacuare cu elicopterul. Şi nu e o chestie plăcută pentru nimeni.

Care ţi-e şarpele preferat?

(Râde) Nu am. Nu există. Îmi place fiecare pentru alte lucruri.

Dar dac-ar fi să alegi acum unul pe care să lucrezi mult timp, care ar fi?

Aş alege probabil Bothriechis marchi, vipera de smarald din Honduras. L-aş alege din motive oarecum subiective. Îmi şi place bineînţeles, e unul dintre cei mai frumoşi şerpi din lume, dar îl alegi pentru modalităţi practice. Îl alegi în primul rând fiindcă e foarte rar, şi asta e un aspect important, adică îţi doreşti să lucrezi cu el, ca să vezi ce se întâmplă cu el, şi să vezi dacă poţi să faci ceva să-l ajuţi. Iar în al doilea rând îl alegi pentru că e un şarpe veninos. Am lucrat mai mult cu şerpi veninoşi, fiindcă cu ei e mai simplu de lucrat. Toată lumea îşi imaginează că e mai greu, dar de fapt e mult mai simplu. Sunt raţiuni practice: şerpii veninoşi, marea lor majoritate, sunt mult mai stabili, mult mai legaţi de un anumit teritoriu, e strategia lor de vânătoare, stau şi aşteaptă momentul oportun, când vine prada la ei. Şi sunt şi mai tipici în ceea ce priveşte habitatul. Aşa că e mai uşor să-i găseşti şi după aia e mai uşor să-i urmăreşti. În timp ce alţi şerpi care au necesităţi mai puţin clare sunt mult mai greu de găsit pe teren. Şi e mult mai greu să lucrezi dacă ai nevoie de un număr mare.


Foto: Jo Savage

Care sunt caracteristicile unei poze bune de animal?

E cam ciudat să-mi dau eu cu părerea. (Râde) Din punctul meu de vedere sunt două tipuri de a face fotografie pe animale.

Prima e fotografia mai degrabă artistică, în care predomină, în detrimentul celorlalte lucruri, partea artistică. Adică tu vrei doar să iasă o poză foarte frumoasă, şi nu te gândeşti la alte lucruri.

A doua, e genul de fotografie pe care încerc şi eu să-l practic. Încerc ca-n fiecare poză în primul rând să se vadă despre ce specie e vorba, lucru care mi se pare foarte important. Mai este şi fotografia ştiinţifică, mai ales pentru speciile foarte rare. Acolo e important ca tu să te legi de caracterele de determinare, care câteodată-s foarte mici, de genul : coloraţia irisului, mărimea timpanului, sau coloraţia de pe spate. E foarte important ca tu lucrul ăla să-l prinzi în poză, fiindcă altfel poza nu prea are foarte mare valoare din punctul ăsta de vedere.

Atâta timp cât cunoşti animalul eu zic că poţi să faci o poză mult mai bună. Din cauza asta mi se pare că oamenii care se ocupă mai îndeaproape de un subiect pot să facă poze mult mai bune, fiindcă atunci poţi să surprinzi ceva din ce e animalul ăla, să-l prinzi într-o postură care spune ceva despre el, despre felul lui de a fi, despre felul lui de viaţă, să încerci să prinzi un aspect care-l reprezintă pe el. N-are sens să fotografiezi pe sol un animal care trăieşte în copac, n-are sens să-l fotografiezi în soare dacă el e nocturn. O mică parte de regie există în orice poză, cu cei mai mulţi nu te descurci altfel, faci curat în jurul lui, îndepărtezi nişte crengi, sau încerci să-l mai ridici puţin, dar toată regia trebuie să urmărescă să prinzi ceva caracteristic animalului.

Din punctul meu de vedere ceea ce e cu adevărat frumos e să reuşeşti să prinzi ceva care în momentul în care vezi poza să-ţi comunice ceva, să zici "băi, ăsta e ...", şi el chiar să fie în felul ăsta. Dacă te sperii de el, el chiar să fie înfricoşător în poză, dacă e simpatic, să-ţi pară simpatic. Chestie la care contează foarte mult expresia ochilor. Se spune că ochii la şerpi, sau mă rog, la reptile şi amfibieni, nu-s expresivi. Mie mi se par foarte expresivi.
Şi mai e un gen de fotografie care îmi place, fotografia în care prinzi un aspect din viaţa animalului. Îl prinzi hrănindu-se, sau în timp ce se reproduce, în timp ce depune ouă, îşi sapă un cuib, să vezi că face un lucru care e specific lui. Aşa ceva e mult mai greu de fotografiat. O broască în timp ce cântă, de exemplu. La cele mai multe dintre specii e foarte greu să fotografiezi chestia asta.

Pe net sunt o grămadă de poze, mai ales cu broaşte, în care animalele sunt puse în tot felul de poziţii şi posturi total tâmpite, chestii de studio în care aia e aranjată pe o floare, şi i se face poză, şi floarea e de fapt din Asia, iar broasca din America de Sud, şi e şi cu un bec în ochi, pozele astea nu reprezintă nimic pentru mine. E cumva acelaşi lucru ca şi când ai face comparaţie între fotografiile făcute în natură şi fotografiile făcute la zoo. Chiar dacă nu se vede că ele-s la zoo. Ăsta-i un furt într-un fel, tu furi prin ce faci tu munca şi efortul pe care-l depune ăla pe teren,. Adică un om îşi dă jumate de an din viaţă ca să poată să facă o poză cu un tigru, iar tu te duci şi faci o sută de poze cum cască şi cum se întinde. Nu poţi să apreciezi fotografiile alea, şi nu-i vorba doar de efortul depus, e vorba şi de ce reprezintă poza. O poză reprezintă un animal într-un ţarc, pe care putea s-o facă oricine, chiar dacă e frumoasă, iar cealaltă reprezintă... îţi imaginezi cumva munca şi pasiunea şi tot ce stă în spatele pozei ăleia, şi felul în care cunoaşte animalul, până la urmă. Nu oricine poate să facă poză cu un animal sălbatic, trebuie să ştii ceva despre el.

Ai o serie de poze la noi în galerie. Cu care te mândreşti cel mai tare?


În mod normal ar trebui să fie poza cu Omoadiphas aurula, şarpele care n-a mai fost fotografiat niciodată. Fiindcă eu ştiu ce emoţii am avut când noi l-am determinat în carte, pe criteriile de determinare, şi în momentul în care am ajuns la el, şi am dat să vedem unde-i el, am văzut că nu are poză. Într-o carte care are mii de poze, el n-avea poză, avea un desen oribil, făcut după exemplarul de muzeu, cartea fiind publicată în 2003. Ar trebui să fie cea mai mare realizare, mai ales că îmi şi place poza, mi se pare o poză bună.

Dar dacă e poza care ar trebui să-ţi placă cel mai mult, de ce n-ai băgat-o în articolul din NG?

(Râde) Păi am băgat-o. Am băgat-o, numai că-n NG s-au ales fotografiile de către cei de acolo. Eu am recomandat-o bineînţeles, fiindcă mi se părea o poză foarte importantă. În momentul în care am trimis poza aia în America pentru publicare într-o carte care va aparea anul viitor, au căzut ăia pe spate, au fost superîncântaţi, bucuroşi. Mai ales că-i o poză din care-ţi dai seama că-i specia aia. Ce-ţi ziceam, dacă i-aş fi făcut o poză în care n-ar fi avut destulă lumină pe cap, şi i s-ar fi văzut doar ochii nu ştiu cum, nu conta, poza aia putea fi făcută cu un şarpe de la ... Giurgiu. Ideea e ca pe lângă că încerci să-i faci o poză bună, tu să-i prinzi şi nişte caracteristici, adică să aibă destulă lumină pe cap cât să se poată vedea structura solzilor, mă rog, folidoza, şi să se vadă puţin şi bordura aia galbenă, galbenul aprins de pe burtă, adică să încerci să prinzi şi criteriile de determinare, ca tu să poţi să ştii sigur că aia e specia despre care vorbeşti. Dar să fie, dacă se poate, şi o poză bună. În determinatoare, chiar dacă poţi să zici că-s pentru specialişti, vezi că tuturor le place să fie şi faină poza.

De ce poza cu Omoadiphas "ar trebui să fie"? Nu e?

Poza de care-s cel mai atasat e aia cu vipera care iese din întuneric. E poza care-mi place cel mai mult.

Care viperă?

E vipera ... (râde) e specia care l-a muşcat pe colegul meu. Dar nu-i acelaşi exemplar.
Cerrophidion godmani, să-i spunem Vipera lui Godman. E o specie foarte faină, din punctul meu de vedere. Foarte faină. Şi îmi place poza asta la maxim. Îmi place fiindcă poza e aşa cum am văzut eu specia asta. Locul care-i întunecos şi misterios, unde stă ea. Stă în păduri foarte înalte. E greu de văzut, că stă mai mult ascunsă. Poza îţi sugerează locul ăla ascuns şi existenţa ei secretoasă. Şi ce-ţi mai spuneam eu, vezi pupila care se uită exact la tine, e la tine atentă, şi mai are pe faţă şi pânzele alea de păianjen care arată ca nişte cicatrici. Îmi place foarte mult. Şi poza asta am făcut-o foarte uşor. Am văzut animalul, mi-a plăcut mult de tot cum stătea, el s-a enervat în momentul în care i-am pus aparatul în faţă şi s-a ridicat ca să mă muşte. Dac-ar fi fost specia asta în România, ar fi fost sute de oameni muşcaţi anual. (Râde) E foarte al dracu'.

Cum v-aţi descurcat cu ploaia în junglă?

N-a fost simplu. Imaginează-ţi cea mai puternică ploaie pe care ai văzut-o vreodată. Genul de ploaie de vară, la care, când ploua la Reşiţa, eu ieşeam şi mă uitam pe geam, îmi plăcea mult că se făceau bulbuci imenşi pe stradă şi vedeai cum se formează un şuvoi aşa, care se colora când lua pământul din straturile de flori, şi-l ducea ca o dungă mare, maro, spre gurile de canal. Imaginează-ţi cea mai puternică ploaie de vară, şi imaginează-ţi că durează şase ore. A fost nasol. După o perioadă îmi putreziseră toate lucrurile în rucsac, inclusiv alea care erau băgate în pungi de plastic. Noroc că de obicei n-a durat aşa mult. Ploaia de fiecare zi nu te deranjează, dar în momentul în care prinzi o ploaie care nu se mai termină, simţi că se topeşte pământul sub tine. Eu am prins de două ori, una care a durat 6 ore, şi alta care a durat vreo 11. Aveai pur şi simplu impresia că o să mori, fiindcă se umpleau bromeliile de pe crengi cu apă, şi atunci începeau să se rupă crăcile, care unele erau groase, erau cât un picior. Stăteai şi le auzeai cum cădeau. Asta mi s-a părut mie cel mai interesant, că de fapt cea mai importantă cauză a morţii în junglă nu-s nici şerpii, nici bolile, ci căderile de crengi. Aşa ai şansa cea mai mare de a muri în junglă, să-ţi cadă o cracă în cap, şi era un pericol pe care chiar îl simţeai.

V-au ţinut nervii?

Un coleg din Tasmania a făcut o mică cădere nervoasă în momentul când am avut ploaia de 11 ore. Din cauză că putreziseră toate lucrurile, noaptea era frig, toată ziua umblai prin nămol, n-a mai suportat la un moment dat şi a vrut să plece. Îţi erau atâta de ude lucrurile, şi nu puteai să le usuci niciunde, nu mai suportai la un moment dat. Puţeau hainele pe tine, făcusem mucegai pe umeri, era o chestie care te afecta, plus că erau ţânţari non stop în zilele alea, oricând ieşeai afară erau ţânţari pe tine, groaznic, aia într-adevăr n-a fost plăcut. Atunci, în noaptea aia, după ce că mi-a fost şi frig, mi s-a lipit şi plasa de ţânţari pe faţă, şi am avut câteva sute de muşcături pe frunte, ceva se vede şi pe poză.



A fost întuneric în junglă, ziua?

Da, e întuneric. Bine, asta nu-i o junglă obişnuită, e junglă de mare altitudine, i se mai spune şi Pădurea Norilor. E un tip de pădure care-i întâlnită doar în puţine locuri din America Centrală. E foarte întunecoasă, în porţiunile unde-i pădure seculară, soarele nu ajunge aproape niciodată pe sol. Din cauză că-s copaci mari, în plus fiecare copac e acoperit de liane, de smochini strangulatori, de o grămadă de plante mult mai mici, care practic iau toată lumina, şi din cauza asta e şi foarte greu să faci fotografii.

Când te-am întâlnit prima dată, vânai molii cu un aparat compact şi cu un şerveţel în faţa bliţului.


Am folosit aceeaşi tehnică şi acum, şi eu cel puţin sunt foarte mulţumit. E o tehnică impumutată de la un prieten fotograf, Miţă Leu, cu şerveţelul pe care-l pui simplu sau dublu sau triplu, în funce de cât de aproape sau de departe e subiectul. Mi-a pris foarte bine, în primul rând că mi-ar fi fost foarte greu să mă car cu un aparat mare acolo. Căram apă cu mine, mâncare, echipament, trusa de biometrie, fişele de observaţii pentru fiecare animal, fişele pe care le făceam pentru fiecare sit în care lucram, şi atunci ar fi fost şi greu pentru mine să mă car cu un aparat mare, cu bliţ şi cu tot felul de nebunii, şi să mai am şi grijă de ele. Cădeam foarte des din cauza nămolului şi a pantelor abrupte.

Ai cărat şi o mare provizie de şerveţele pentru bliţ.


Am folosit şi hârtie igienică, când n-am mai avut şerveţel, am folosit tot ce am avut, am folosit şi frunze la un moment dat. (Râde)

Pleci în Anglia la doctorat, dar de câte ori ne vedem, te plângi că în defileul Dunării, la Porţile de Fier se distruge tot.

Păi cam aşa e, şi nu numai în defileul Dunării. Sunt o grămadă de zone foarte faine în ţara asta care într-adevăr se distrug. Cu defileul e foarte trist ce se întâmplă, din punctul meu de vedere. Fiindcă de la an la an arată altfel, ceea ce n-ar trebui să fie deloc cazul într-o arie protejată. Am lucrat multă vreme acolo, şi într-adevăr se schimbă, dar nu se schimbă în bine. În special faptul că apar multe case pe marginea apei, asta mi se pare un lucru foarte nasol, fiindcă o să blocheze toată perspectiva spre Dunăre, ceeace înseamnă că în câţiva ani cine va merge pe acolo, va merge ca pe o stradă, o să stea şi o să se uite la un şir lung de case, fără să mai vadă nimic din peisaj. În al doilea rând că se întâmplă o grămadă de lucruri nasoale pe acolo. Populaţia cea mai faină de vipere cu corn, unde am lucrat noi, a fost aruncată în aer, fiindcă s-a considerat că pe porţiunea aia, care e mare rezervaţie complexă, curba aia avea prea puţină vizibilitate. Aşa că s-au gândit şi au aruncat în aer o jumătate de versant. Iar în partea din Caraş, acolo se lărgeşte drumul, şi evident că versantu-i instabil şi se bagă tot mai mult buldozerele. Oricum defileul Dunării a pierdut enorm de mult prin faptul că a fost făcut barajul, probabil înainte era unul dintre cele mai frumoase locuri din Europa, nu mai există un defileu atât de mare format de un fluviu, era practic un sector de chei uriaş, erau cascade pe Dunăre. Cine poate să-şi mai imagineze acum cascade pe Dunăre? Cascade adevărate, adică era atât de puternic curentul că vapoarele trebuiau trase de pe mal cu locomotive. Oricum, aia s-a dus, şi acum ce-i cel mai trist, după ce că s-a luat atât de mult din spectaculozitate, acum se intervine şi mai puternic. S-au făcut mii de case de vacanţă, care deversează toate direct în Dunăre, nici una n-are canalizare, calcă animalele cu maşina, nu mi se pare deloc în regulă. Şi toţi versanţii-s păscuţi de capre.

Asta-i o situaţie care nu-i numai în defileul Dunării, e peste tot în ţară. Ţii minte când am fost noi împreună în Măcin, când am plecat din marele parc naţional, năvălise turma de două sute de capre, unde cică se protejează şi fauna şi flora, păi după ce trece hoarda de capre, ce să mai rămână pe acolo? Evident că alea mănâncă specii de plante care ar trebui să fie protejate, şi nu numai atât. De exemplu în defileul Dunării, în zonele unde era foarte mult păscut de capre, rămânea doar roca curată. Adică toată vegetaţia, care acolo mai e şi vegetaţie specifică, submediteraneană, şibleac, cu liliac, cu scumpie, se distrugea, şi nici un animal practic nu mai are ce să facă acolo, nu există hrană, nu mai există adăpost, e o rocă albă, foarte expusă la soare, care se încălzeşte groaznic ziua, şi devine un loc sterp, practic mort. Se mai spală şi pământul, nemaifiind vegetaţie, nu mai rămâne nimic. Nimic.

***

Pe Silviu l-am cunoscut în primăvara lui 2006, în timp ce lucram la un material despre parcuri naţionale. Horia, un prieten comun, ne-a dus într-o excursie în Măcin. Am ajuns seara târziu, n-am mai găsit cazare, ceilalţi au dormit în maşină, şi eu am ajuns să împart cortul cu Silviu în curtea unui poliţist cu nevasta supărată. Am discutat până târziu în noapte, spre disperarea celor din maşină şi deja în noaptea aia mi-am dat seama că Silviu e un ciudat. Zilele următoare m-am şi convins. Imaginaţi-vă un om înalt de doi metri, subţire foarte, alergând pe un versant stâncos, aparent după nimic. Ochii îi străluceau de bucurie, ori de câte ori găsea o şopîrlă verde, se entuziasma în special la unele "Trilineata" care aveau cinci dungi albe, nu patru. Şi putea să facă o grămadă de lucruri inutile, de exemplu să identifice de la douăzeci de metri (identificare însemnând că mormăia două cuvinte care pentru mine erau în latină) un animal pe care eu de la doi metri nu-l observam. Când mi-a dat numărul lui de telefon, l-am salvat sub numele de "Silviu şerpi-şopârle", până în ziua de azi aşa îl am. După aia au mai urmat excursii, ne-am mai întâlnit şi în oraş, şi m-am convins că tipul e nebun. Nebun după animale.

Foarte puţini oameni cunosc care să fie atât de pasionaţi ca Silviu. Datorită rezultatelor sale, mai ales a celor obţinute în Honduras, îşi va continua cariera ca doctorand în Conservation Biology la University of Hull, Anglia.
Sper să mai am ocazia să-l întâlnesc vreodată.


© Egyed Ufó Zoltán
2007-02-06

 

Oskar Blog
   Schimbați linkul! >>>
   Concurs proiecte fotografice >>>

Galerie
   Un revelion >>>
   Gospodarul izolat >>>

Linkuri recomandate
   Un bun exemplu despre ce mai poate >>>
   Petruț Călinescu a docume >>>

Pentru a putea inscrie comentarii pe Oskar este necesara autentificarea.