Fotografie
Despre subiect
Mircea Gherase    2012-03-24  [0 com.] >>>
Despre subiect în fotografie
Andrei Nacu    2012-01-25  [0 com.] >>>
Despre Subiect
Bogdan Meseșan    2011-12-18  [0 com.] >>>
Subiectul şi retorica clişeului
Bogdan Croitoru    2011-11-12  [0 com.] >>>
Despre Subiect
Voicu Bojan    2011-08-20  [0 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Horia Tudor    2011-05-01  [0 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Egyed Ufó Zoltán    2011-04-07  [4 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Gicu Șerban    2011-01-07  [1 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Voicu Bojan    2010-12-08  [1 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Andrei Nacu    2010-10-18  [1 com.] >>>
Şcoala de fotografie documentară Oskar
Egyed Ufó Zoltán    2010-02-04  [14 com.] >>>
Weegee. The Famous?
Voicu Bojan    2009-11-25  [0 com.] >>>
René Burri – un extraterestru
Voicu Bojan    2008-11-03  [6 com.] >>>
Parr. Martin Parr.
Voicu Bojan    2008-05-23  [1 com.] >>>
Discuţie cu Cristina Liberis
Egyed Ufó Zoltán    2008-01-23  [1 com.] >>>
Editorial - Prietenii mei
Egyed Ufó Zoltán    2007-06-23  [0 com.] >>>
Interviu cu Alexandru Paul
Gicu Şerban    2007-06-23  [0 com.] >>>
Editorial - fotografiile lui Mitică
Gicu Şerban    2007-03-31  [0 com.] >>>
Interviu cu Florin Bobu
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-31  [1 com.] >>>
Kickbox
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-18  [3 com.] >>>
Albumul Taberei de la Bistriţa
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-04  [1 com.] >>>
Editorial – Viaţa, Borcanele şi Fotografia
Gicu Serban    2007-02-03  [0 com.] >>>
Interviu cu Silviu Petrovan
Egyed Ufó Zoltán    2007-02-06  [0 com.] >>>
Top 11 întrebări fotografice mioritice ale anului 2006
Egyed Ufó Zoltán    2007-01-21  [0 com.] >>>
Bucureştiul înainte de aderare
Egyed Ufó Zoltán    2007-01-20  [0 com.] >>>

Bucureştiul înainte de aderare


În prima fază am întrebat prietenii şi colegii mei, cum e Bucureştiul. După care am întrebat toţi oamenii cu care am stat de vorbă în ultima săptămână, ce e bine şi ce nu în capitală. I-am rugat să-mi spună lucruri pozitive, pentru care merită să trăieşti aici. "Viaţa culturală, cinema, teatre, muzee, obiective turistice", cam astea au fost răspunsurile. Zi-mi un obiectiv turistic! "Casa Poporului." Doar nu te-ai mutat în Bucureşti să fi mai aproape de Casa Poporului. "Nu, am venit aici pentru că am primit un job bun." 80% dintre interlocutorii mei s-au mutat în capitală ca să lucreze, dar nu le place oraşul. Restul de 20% s-au născut aici, dar nici lor nu le place oraşul, ar pleca cu prima ocazie posibilă.

Cei batrâni s-ar muta în provincie, într-un oraş mai liniştit dar care are totuşi viaţă culturală. Când îmi aud accentul, privirea li se pierde în zare, dispar ridurile de pe faţa lor, şi cu o privire duioasă povestesc despre cât de frumos şi cât de bine e la Cluj, Timişoara, Oradea sau Tîrgu Mureş. Cei tineri ar pleca departe. Şi mai departe. Deja tremură de nerăbdare să aderăm şi noi şi să se deschidă porţile, sunt pregătiţi să pornească pe drumul lung al căutării unui trai "mai" decent. "Mai", pentru că mulţi dintre ei şi acasă trăiesc decent, după normele de aici, doar cele văzute în televizor ii fac să simtă că ei merită mai mult. Unii dintre ei o să reuşească în străinătate, depunând un efort pe care acasă nu l-ar fi depus din inerţie, iar alţii o să se întoarcă speriaţi de cât de tare trebuie să tragi acolo ca să răzbeşti. Doar câţiva o sa aibă norocul să se impună fără efort.

Cum unii pleacă, alţii vin. Şi vin mai mulţi decât pleacă. Oraşul e în creştere, locuri de muncă sunt cu grămada, se şi plăteşte binişor, doar cine nu vrea nu lucrează. Şi sunt mulţi care nu vor. Iarăşi sunt mulţi care lucrează pe bani puţini, salarul minim pe economie, sau chiar mai puţin. Nu se pricep să găsească un loc de muncă mai bun. Dau vina pe sistem. Sistemul dă vina pe ei. Adevărul e undeva la mijloc.

Cei care au venit în Bucureşti să lucreze sunt de obicei bine plătiţi, dar la fel de bine exploataţi. Mulţi lucrează 10-12 ore pe zi, deseori şi în weekend, ore suplimentare, plus pierd în trafic cel puţin o oră pe zi, daca nu două sau trei, nu le mai rămâne mult timp pentru distracţie. Când vreau să ies cu prietenii, mă mir cum majoritatea lor ori sunt ocupaţi (lucrează şi seara), ori sunt obosiţi, ori sunt plecaţi din oraş. Trag tare o lună, ca să termine un proiect, după care sunt obosiţi o săptămână, îşi iau un weekend liber, după care iarăşi trag tare şi ciclul se tot repetă.

În imagine este Andrea în noaptea dinaintea zilei predării proiectului, când deja toate scaunele de lemn cumpărate de Mădălin erau rupte.

Prietenii mei ies rar în oraş. Ori nu le place oraşul, şi de aceea nu ies, ori nu ies prea des şi de aia nu le place oraşul.

***

În dorinţa de a găsi ceva frumos depre care să vă scriu, am pornit la o plimbare în oraş. Ştiam că sunt doua locuri care-mi plac sigur: Cişmigiul din primăvară până-n toamnă şi bulevardul Magheru în decembrie. Dat fiind sezonul, am luat-o de la Universitate spre Romană, pe jos. Surpriză, n-a fost o plimbare plăcută ca în anii trecuţi. În primul rând, iluminatul diferă, lumina caldă de altădată a fost înlocuită de un albastru de sirenă de ambulanţă, nu mă mir că iubita mea ocoleşte această rută când merge seară de seară la servici cu taxiul. De remarcat ingeniozitatea specialistului care a gândit aceste lumini, ce aluzie fină a reuşit să facă la integrarea noastră inevitabilă. Ce rafinament, sa pună doar opt steluţe galbene în cerc, şi nu pe fiecare drapel albastru, ca să se prindă oamenii mai târziu, să aibă bucuria descoperirii.

În afară de iluminat restul e la fel, vânzătorii ambulanţi îşi pun tarabele unde e cel mai îngust trotuarul; pietonii pot sa treaca doar în şir indian; cum unul se opreşte să se uite la un animal de pluş, ceilalţi sunt împinşi peste el şi-l înjură; câinii mecanici însetaţi să evadeze din cutia de carton ne ameninţă cu ochii lor roşii şi verzi pâlpâind a leduri; mici brazi de plastic ne îndeamnă să contribuim la salvarea naturii şi a banilor din portofel, iar Isus şi prietenii ne fac cu ochiul din toate părţile. Gândindu+ma la ce afacere profitabilă ar fi să produc spray cu miros de brad pentru brazii de plastic, mă opresc înainte de Romană la o tarabă de ziare, am văzut ceva drăguţ. Vânzătorul îmi sare repede în ajutor şi-mi explică că avem de-a face cu o icoană specială, iluminată, care pentru doar 250 de mii are mai multe chestii incluse. Are mai multe jocuri de lumini: stinsă, aprinsă, pâlpâind uşor, pâlpâind mai tare, pâlpâind şi mai tare, superpâlâind, ca eu să fiu cel mai tare. Şi are două feţe. "Două feţe?" întreb mirat, încercând să-mi reamintesc citate din Biblie. Da, mă lămureşte vânzătorul, două feţe, ca s-o pot pune in geam, şi să lumineze şi în interior, pentru mine, şi în exterior, pentru cartier.

"Avem şi cu Fecioara Maria", se întoarce spre colegul lui, care dă negativ din cap, dând de înţeles că Fecioara nu mai e, şi stocul este pe sfârşite, ar fi bine să cumpăr acum dacă vreau s-o fac cadou de crăciun. "Ar fi un dar perfect pentru mama dumneavoastră", îşi ia rămas bun vânzâtorul.

Mă întorc în faţa Teatrului Naţional, e mare gălăgie pe acolo. Vreo treizeci de copii cântă pe o scenă, în faţa scenei dansează nişte îngeri cu ceva animale de iarna gen pinguini, reni, oameni de zăpadă şi brazi. Îmi place, e prima dată când văd pe cineva îmbrăcat în brad. Îmi plac şi îngerii, mai ales cele blonde.

 Pe scenă copii cântă "e mai frig ca-n frigider", mie mi-e cald, sunt ceva grade în plus, stă să plouă. Spectatorii sunt mai putini ca cei care cântă, probabil părinţii, bunicii şi fraţii interpreţilor. Greu se vând publicului colindele gratis. Lângă pomul de crăciun matematic împodobit zăresc o tăbliţă cum că o fabrică de băuturi a sponsorizat pomul. Şi în faţa Operei este un pom, îmi aduc aminte, tot de o renumită firmă fabricantă de sucuri ridicat, acolo nu mai e tăbliţă, că se recunoaşte după forma pomului cine l-a pus. Probabil că odată cu aderarea mult aşteptată dispar de pe străzi panourile cu ţigări dar nu şi pomii fabricanţilor de sucuri de plastic.

Sosesc în staţia de autobuz. Plouă. Traficul e infernal, ca de obicei, maşinile stau bară la bară, scot fum şi dau din ştergătoare, şoferul stă la volan şi înjură traficul. Dar nu s-ar urca vreodată în autobuz, că nu de aia şi-a cumpărat maşină ca să se-ngrămădească în troleu cu toţi jegoşii, când poate să stea el la volan şi să asculte muzică. Şi uite că ştergătorul mai dă una din braţe, în fundal şoferul înjură pe muzică, iar ţeava de eşapament duduie ritmic o melodie caldă. Cred că dacă n-ar fi crivăţul, am deveni conserve fierte în gaz propriu.

Stau în staţia de autobuz. Plouă şi bate vântul. Nu e foarte frig, doar atmosfera e rece. Vreo treizeci de oameni trişti mă înconjoară. Soseşte un autobuz, aduce carne proaspăt, alţi oameni trişti. Asa, luminaţi de sărbătoare arată şi mai trişti. Doar din spate aud niste voci, trei copii râd, şi asculta muzică ieftină de pe telefonul mobil. Aruncă unul în celălalt cu bucăţi de hârtie, sunt deja vreo cinci coli pe jos când soseşte autobuzul. O parte din oamenii trişti se urcă grăbiţi, se împing, în speranţa că ei vor ajunge primii la scaunul rămas liber, nicăieri în lume n-am văzut o luptă mai acerbă pentru un loc în autobuz. Se aşează atent, îşi întorc privirea spre lumina albastră, redevin trişti, şi împietresc ca la teatru. Visează probabil ca sunt directori la fabrica de beculeţe albastre, bună afacere anul acesta.

Mă urc şi eu în următorul autobuz, iau câteva coturi, dau câteva coturi, fac o oră şi jumătate până acasă pe un traseu care altfel ar dura douăzeci de minute, mă gândesc ce mişto ar fi să stau în maşină şi să ascult muzică, înjur RATB-ul şi vecinul meu de îmbulzeală care nu s-a spălat pe dinţi de cel puţin o lună. Şi nici nu are abonament. Dacă vine controlorul, sau mai degrabă controloarea, o trimite în mă-sa, şi o umileşte râzând "hai, fă-mi ceva, ştii bine că nu poţi să-mi faci nimic". Pe feţele celorlalţi călători apare o dilemă bucureşteană: cu cine să ţinem, cu controloarea care are ruşinea să ne întrebe de bilet când autobuzul e murdar, n-a fost spălat de două luni, e îmbulzeală pentru că nu se bagă destule maşini, şoferul conduce ca un dement, controloarea e agresivă, sau să ţinem cu pasagerul care are dreptate când critică serviciile care ii sunt oferite, este pasager, de-al nostru, dar face economie de bani pe pielea noastră, şi mai este şi agresiv cu controloarea care-şi face treaba.

***

Vreau să aflu cu ce impresii sosesc şi pleacă străinii în şi din oraş, mă fac turist şi plec la Gara de Nord. Pe drum, la Berzei, întâlnesc un nene frumos îmbrăcat, cu nişte franzele în pungă, care se uită la un anunţ lipit pe un stâlp, o imagine atât de bucureştenă, că nu pot să nu apăs pe declanşator.

La intrarea în gară mi se cere biletul. Am ditamai rucsacul pe spate, portofelul cu biletul în rucsac, pe ei nu-i interesează, să arăt biletul. Scot rucsacul de pe spate, scot biletul, pot să trec. Îmi pun portofelul la loc, caut peronul, când vreau să intru pe peron, iarăşi mă opreşte un om de pază să-i arăt biletul. Îi spun în engleză că nu înţeleg ce vrea. Nici el nu mă înţelege. Ştie că vorbesc în altă limbă, poate că ştie şi că vorbesc în engleză, dar în afară să-mi repete "billet, billet" nu scoate nimic coerent. Când se plictiseşte, îmi arată cu degetul spre Informaţii şi spune "informaţii".

Reusesc până la urmă să intru pe peron arătându-mi biletul. Plimbându-mă acolo mă abordează o doamnă drăguţă prin cuvintele "seminţe calde". E seară, e frig. Văd că are deja doi clienţi prin zonă, iau şi eu seminţe de un leu, "eu îţi mulţumesc, mamă" îmi spune cald când îi mulţumesc. E mai prietenoasă decât 90% la sută dintre vânzătoarele magazinelor din Bucureşti, Maria o cheamă, nici ei nu-i place acest oraş rece, încearcă să compenseze prin căldura interioară. E un negustor perfect, vreau ca toate vânzătoarele din zona Drumul Taberei să fie înlocuite cu tanti Maria. Stând şi discutând acolo, apare un măturător, un băiat în jur de douăzeci de ani, şi se răsteşte la bătrâna, cum că face mizerie pe peron. "Hai să-ţi dea mama seminţe" o cheamă zâmbind Maria, şi tânărul poposeşte lângă noi vreo cinci minute, ne povesteşte toate problemele lui cu şefii şi cu iubita, şi tot ce-l apasă. Maria e foarte bun psiholog, ştie când să-l întrebe, când să-l asculte, când să-i toarnă seminţe pe palmă. Băiatul termină de povestit, adună toate cojile de seminţe din zonă, aruncate de el şi de bătrână, şi o ia la vale printre băncile cu untură de păr pe perete.

Îmi iau şi eu rămas bun de la tanti Maria, şi mă îndrept spre alt peron. Se anunţă sosirea trenului din Istambul. Se anunţă doar în limba română. De două ori, dar numai în română. Ca să mă lămuresc, am aşteptat să se anunţe şi plecarea unui tren internaţional. Ister a fost primul, spre Budapesta. Tot aşa, numai în română s-a anunţat. Umblând prin ţară observ că în tot mai multe gări difuzoarele vorbesc două-trei limbi. Gara de Nord o să rămână ultimul bastion pur românesc? Sau poate ca s-au angajat aşa de mulţi paznici de peroane că nu mai au bani pentru o vorbitoare de engleză la microfon?

Sunt abordat de un individ, în engleză de data asta. Mă întreabă dacă vreau cazare. Cât costă, îl întreb. Nu ştie, el e doar şoferul, m-ar duce cu maşina la pensiune. Şi cât mă costă maşina? O sută de lei, zice în engleză. Lei noi? Da, lei noi. "De ce fraieriţi turiştii" îl întreb în română. Îmi răspunde în engleză că nu ştie româneşte, pentru că e sârb.

***

Am observat că pe bucureşteni două lucruri îi interesează cu adevărat. Televizorul şi fotbalul. Televizorul la care se uită şi fotbalul la care se uită. Că de jucat fotbal...n-au mai simţit mingea de ani de zile. Copiii vor să se facă vedete de televiziune sau fotbalişti milionari. Raicu sau Mutu, in funcţie de sex. Sau doar milionari, ca Becali. Indiferent de sex. De ce nu aderăm la Uniunea Sudamericană?

Am vrut să fac un proiect foto cu ceva legat de fotbal. Şi am ajuns să întâlnesc o gaşcă de copii pe stadionul Steaua care adună resturile lăsate de suporteri când se goleşte stadionul. În principal seminţe, dar şi alune, mici, resturi de friptura, covrigi, drapeluri, ziare şi ce mai găsesc. Şi ei mi-au explicat că este o legătură foarte importantă, de sânge, între suporterii diferitelor echipe din Bucureşti, ceva ce ei nu ştiu, dar inevitabil îi face fraţi de cruce: seminţa. Fiecare copil din gaşcă adună 2-3 pungi de seminţe. Pungi mari, de hipermarket. Şi aceste seminţe se vor vinde zilele următoare la meciurile lui Dinamo şi Rapid. Asta da transfuzie de sânge.

Mai este o trupă, care la intrarea stadionului adună sucuri din sticlele de plastic care stau grămadă acolo. Picătură cu picătură adună litri întregi de lichide, sortate frumos separat: "cola cu cola, sprait cu sprait, nectar cu nectar". Dacă găsesc ceva rar, care nu se potriveşte în nici o categorie existentă în colecţie, şi nu merită să facă o nouă categorie pentru atâta lichid, o beau acolo pe loc. Ei vin cu genţi de voiaj şi pleacă greu încărcaţi, băutura adunată n-o vând, ci o duc acasă la familie, la fraţi, la surori, fiecare meci e o mică sărbătore, vă daţi seama ce amărâţi pot sa fie sărmanii.


 Şi dacă tot suntem la amărâţi, observ că cele mai sărace categorii sunt cei mai mari fani de televizor. Probabil fiindcă toată familia poate să se distreze din 20-30 de lei pe lună. Şi televizorul le oferă nu numai satisfacţii, ci şi aspiraţii, scopuri, le arată drumul spre nirvana. Dumnezeu s-a mutat în televizor, la mersul în biserică pot renunţa (sau au şi renunţat deja), la tv nu. În zone unde oamenii n-au apă potabilă în casă, aruncă gunoiul pe geam, şi şobolanii care aleargă printre gunoaie te sperie dacă nu eşti atent, televizorul nu mai este un simbol de statut, este o necesitate.


În timp ce fac aceste poze, vine la mine o tânără, de vreo 18 ani, şi mă întreabă zâmbind: "Ce faci, filmezi că ce amărâţi suntem şi totuşi plini de digiuri?" Răspund da, şi fata pleacă bucuroasă. În curând vine peste mine o haită de câini agresivi, de care mă scapă nişte puşti cu condiţia să-i filmez şi pe ei. Şi neînţelegând de ce nu pot eu să dau pozele astea în televizor, mă abandonează dezamăgiţi. Suntem în oraşul în care eşti cineva doar dacă eşti arătat la televizor, chiar şi colegii mei, care nu sunt în halul acesta de amărâţi, vorbeau mult mai frumos cu mine după ce am apărut în tv.

Câinii care m-au atacat mi-au reamintit un moment de acum câteva săptămâni, când din pură întâmplare am ajuns cu iubita în parcul Tei, lângă un tobogan frumos tricolor, şi am început să fotografiez trei copii care se jucau acolo. Era o duminică dimineaţă, înnorată şi friguroasă, dar asta se pare că nu-i deranja pe copii. A mai fost acolo un domn de vârstă medie, care era vizibil entuziasmat de copii, şi vizibil supărat pe aparatele noastre foto. Prima dată credeam că e părintele vreunuia, dar s-a adeverit că greşesc, şi după zece minute de stat acolo am decis că dacă mă fac vreodată regizor şi o să-mi trebuiască un personaj pedofil, am să-l copiez pe el. Individul după câteva minute a venit la noi şi ne-a explicat că în parcul acela nu avem ce să căutăm, să mergem în Cişmigiu. I-am explicat frumos că nu plecăm, la care a plecat el. Am mai făcut câteva poze cu copii, când la un moment dat a îngheţat atmosfera din parc. Păsările au muţit, copilul care se dădea în tobogan s-a oprit brusc la mijloc şi a început să urce înapoi, a apărut în colţul din stânga un individ hotărât, cu paşi mari, şi cu doi câini cât casa, lăsaţi liberi şi fără botniţă. Au străbătut părculeţul în zece secunde, copii au mai aşteptat un minut sus pe tobogan, păsările au început să cânte, copii au coborât şi au plecat.


Bucureştenii în general se consideră mari iubitori de animale, şi cei care ţin animale în blocuri, şi cei care nu ţin pentru că nu vor să-i chinuiască. Fiecare partid are argumentele lui, cert este că m-am obişnuit să dorm şi în lătrat de câine, o dată pe săptămână mă sperie câte un animal care aleargă liber prin bloc, o dată un pechinez, o dată un rottweiler (de obicei după rottweiler aleargă şi o femeie, mai sperietoare, care ţipă tocmai când e lângă tine), şi cam o dată la două săptămâni calc în excremente frumos mirositore, care-mi fac ziua mai interesantă. Acum ştiu de ce în copilărie părinţii m-au învătat: "fiule, uită-te pe unde calci".

***

Doresc să schimb subiectul. La ceva mai frumos. Cultura. Toată lumea remarcă în Bucureşti o viaţă culturală înfloritoare. Teatre, cinema, operă, cluburi de dans, galerii de artă, muzee peste muzee, expoziţii de diferite feluri.

Când am timp liber, mă refugiez la cursurile Magdei Rovinescu, şi mă uit cu plăcere cum învaţă copii cultură. Cum învaţă mişcare, cum încep să simtă muzica, cum se formează spiritul de echipă. Dacă stau o săptămână şi observ fiecare generaţie, observ cum li se transformă scara de valori, cum se fac din copii oameni cu ţinută.

Să presupunem că Bucureştiul este un oraş al culturii, al artelor. Şi totuşi, observ că majoritatea artiştilor sunt nemulţumiţi de soarta lor, doresc să plece spre vest. Mulţi sunt nevoiţi să accepte joburi care nu le oferă mari satisfacţii profesionale, dar îi ajută să pună pâinea pe masa copiilor, actori citesc texte comerciale, sau apar în promoţii de doi bani, voci bune cântă colinzi, pictori adevăraţi fac icoane în serie, balerini valoroşi dansează în emisiuni tv.

Stau şi mă întreb, ce-mi oferă mie capitala? În afară de joburi multe şi bine plătite? Nu ştiu. Dar ceva farmec tot trebuie să aibă dacă stau aici.

(Material realizat în decembrie 2006, ca temă de casă cu subiectul ales de Alex, a fost pus prima dată pe Oskar la sfârşitul lui decembrie, acum o republicăm.)



© Egyed Ufó Zoltán
2007-01-20

 

Oskar Blog
   Schimbați linkul! >>>
   Concurs proiecte fotografice >>>

Galerie
   Un revelion >>>
   Gospodarul izolat >>>

Linkuri recomandate
   Un bun exemplu despre ce mai poate >>>
   Petruț Călinescu a docume >>>

Pentru a putea inscrie comentarii pe Oskar este necesara autentificarea.