Fotografie
Despre subiect
Mircea Gherase    2012-03-24  [0 com.] >>>
Despre subiect în fotografie
Andrei Nacu    2012-01-25  [0 com.] >>>
Despre Subiect
Bogdan Meseșan    2011-12-18  [0 com.] >>>
Subiectul şi retorica clişeului
Bogdan Croitoru    2011-11-12  [0 com.] >>>
Despre Subiect
Voicu Bojan    2011-08-20  [0 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Horia Tudor    2011-05-01  [0 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Egyed Ufó Zoltán    2011-04-07  [4 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Gicu Șerban    2011-01-07  [1 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Voicu Bojan    2010-12-08  [1 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Andrei Nacu    2010-10-18  [1 com.] >>>
Şcoala de fotografie documentară Oskar
Egyed Ufó Zoltán    2010-02-04  [14 com.] >>>
Weegee. The Famous?
Voicu Bojan    2009-11-25  [0 com.] >>>
René Burri – un extraterestru
Voicu Bojan    2008-11-03  [6 com.] >>>
Parr. Martin Parr.
Voicu Bojan    2008-05-23  [1 com.] >>>
Discuţie cu Cristina Liberis
Egyed Ufó Zoltán    2008-01-23  [1 com.] >>>
Editorial - Prietenii mei
Egyed Ufó Zoltán    2007-06-23  [0 com.] >>>
Interviu cu Alexandru Paul
Gicu Şerban    2007-06-23  [0 com.] >>>
Editorial - fotografiile lui Mitică
Gicu Şerban    2007-03-31  [0 com.] >>>
Interviu cu Florin Bobu
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-31  [1 com.] >>>
Kickbox
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-18  [3 com.] >>>
Albumul Taberei de la Bistriţa
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-04  [1 com.] >>>
Editorial – Viaţa, Borcanele şi Fotografia
Gicu Serban    2007-02-03  [0 com.] >>>
Interviu cu Silviu Petrovan
Egyed Ufó Zoltán    2007-02-06  [0 com.] >>>
Top 11 întrebări fotografice mioritice ale anului 2006
Egyed Ufó Zoltán    2007-01-21  [0 com.] >>>
Bucureştiul înainte de aderare
Egyed Ufó Zoltán    2007-01-20  [0 com.] >>>

Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară


Ca şi fotografia, scrisul e o mediere. Deşi nu pare, scrisul are legile lui de perspectivă, de lumină, de compoziţie. Diafragme şi timpi (morţi sau vii). Profunzime de câmp. Uneori îţi iese, alteori nu, şi atunci trebuie să rescrii. Mă enervează de moarte când un autor precum Truman Capote zice cu nonşalanţă un lucru: „Am ştiut toată viaţa că puteam să iau un pumn de cuvinte şi să le arunc în aer, iar ele aveau să cadă exact aşa cum trebuie”.

De curând am recitit Capote şi al său celebru roman intitulat Cu sânge rece. În aceeaşi ediţie BPT, cu foi îngălbenite şi scris mic. Recitind cu atenţie prefaţa autorului, am aflat cum de i se aşază lui cuvintele cuminţi, ca pe aţă. Romanul e sec, telegrafic, reportericesc, scris într-un stil aproape inventat de el. E povestea a doi tipi care ucid, normal cu sânge rece, o familie întreagă apoi sunt prinşi, întemniţaţi şi executaţi. Totul se întâmplă undeva într-o Americă parcă ruptă din fotografiile halucinante ale lui Robert Frank, unde spaţiul vast e rege şi plictisul existenţial regină. În spatele scriiturii lejere, a dialogurilor tăioase, a poveştii care îţi îngheaţă sângele în vine prin monstruosul firesc, banal, gratuit, se ascund 6 ani de trudă intensă, sute de ore de interviuri cu cei doi, de călătorii pas cu pas la toate motelurile infecte la care au tras ucigaşii, 6 ani de verificare a tuturor detaliilor, de săpat asiduu prin arhivele tribunalelor, 6 ani în care autorul le-a câştigat criminalilor deplina încredere, colaborând îndeaproape la redactarea cărţii. O muncă uriaşă, de o precizie maniacală, aproape diabolică. Apoi autorul se pune la masă şi scrie parcă dintr-o suflare povestea. Cu un firesc de invidiat. Şi povestea e năucitoare, impecabilă, nu mă mir că ea rezistă probei timpului. Şi re-lecturii.

Scrisul se aseamănă mult de tot cu fotografia. De asta şi marilor fotografi „le ies pozele”. Cred că pentru a-ţi păstra mintea întreagă trebuie să interiorizezi ideile şi să încerci să defineşti cât mai bine ceea ce vrei să faci şi să spui. Să lucrezi în planuri largi, în acele proiecte despre care înnebunim lumea la seminariile noastre de la Răşinari. Trebuie să lucrezi în timp, pe idei precise.

Poeţii, romancierii şi compozitorii pot crea lucruri din nimic, iar delirurile lor pot împrumuta denumiri precum dicteu automat, flux al conştiinţei sau pur şi simplu, ficţiune. Fotografia, prin chiar statutul ei, nu poate isca lucruri din nimic, ea lucrează mereu cu materialul clientului, cu ceva preexistent, care este taman lumea pe care o locuim. Iar această lume instaurează şi validează fotografia, o face posibilă. Marele paradox al fotografiei este că, deşi aparent arată numai şi numai ceea ce se vede, totuşi poate minţi cu neruşinare. Nu ne dăm seama de multe ori că suntem înconjuraţi de o sumedenie de fotografii mincinoase. Susţineam sus şi tare mai pe la începutul dialogului că orice fotografie este un act de trădare, care mărturiseşte ceva despre autor. Asta doar până autorul nu se hotărăşte brusc să se efaseze, să îşi pună măşti, să ne păcălească.

Simpla operaţiune de a opri fluxul de imagini care curg necontenit în jurul nostru şi de a opera un decupaj, de a exclude cu bună ştiinţă restul lumii, înseamnă pe undeva a spune un adevăr trunchiat, care seamănă leit cu o minciună. Eu pot să te duc pe o grămadă de piste greşite şi să te manipulez cum poftesc dacă vreau. Fotografia e unealta perfectă a disimulării. Mâine pot să-mi construiesc o identitate falsă şi să mă apuc, cu bună ştiinţă, să arăt aiurea pe internet doar imagini care vor păcăli receptorii cu privire la adevărata mea identitate. Până şi gestul selectiv de a arăta numai şi numai anumite imagini este o formă de minciună, prin excludere. O bag pe Mama Omida în ceaţă cât ai zice ‚peşte’. Machiavelli vs. Mama Omida. Privim o fotografie banală şi vedem cum doi prieteni aflaţi la o masă se ţin pe după cap, descheiaţi uşor la cravată. Par că se cunosc de o viaţă şi se bucură că se revăd, dar ei nu sunt altceva decât doi nuntaşi scoşi din context, care s-au cunoscut în urmă cu câteva ore şi care, prin geniul organizatoric al naşei mari, s-au trezit colegi, la aceeaşi masă. Şi pentru că au băut un pic prea mult, iată, se descheie la cravate şi manifestă o intimitate prostească pe care o s-o regrete amarnic a doua zi, când sfânta caschetă a mahmurelii o să le strângă căpăţânile în nişte chingi imposibil de lepădat, chiar şi cu aspirine tamponate, efervescente.

Sau un alt exemplu: nenea Simi, cu o privire cruntă priveşte undeva în zare, având în mână un cuţit cu lama lucind a moarte, înfiptă într-o bârnă de lemn pe care şi stă sprijinit, uşor înclinat. Afişul e gata. Formatul e portrait, imaginea saturată, fontul e bine ales, în fundal nori grei. La toate astea adăugăm un titlu pe măsură, să zicem Călăul din Carpaţi şi nu mai trebuie decât să o rugăm pe doamna autoare de policier autohton Rodica Ojog-Braşoveanu să scrie cartea, ca apoi un regizor ratat din vechea gardă, care e abonat permanent la fonduri de stat, inepuizabile, să trântească o prostie de film la care nu se va uita nimeni până la capăt. În realitate, lucrurile stăteau un pic altfel. Şi tu, care cunoşti acel personaj şi acel decor, îl vei putea re-construi mental. Eram la Măguri cu Gherase, stăteam tolăniţi în iarbă şi ne uitam la Simi şi ai săi cum taie porcul, care Simi tocmai comandase nişte ness-uri frecate cu mult zahăr şi se uita încruntat de ce nu mai vine tanti Irina din bucătărie cu marfa. Întâmplător, cu cuţitul acela mirosind a moarte înfipt într-o scândură şi cu mâna odihnindu-i-se pe mâner. Doar puţin a trebuit să-mi mişc corpul, pentru că aveam nevoie de lucirea lamei, taman în momentul căutăturii celei crunte. Şi gata manipularea. Machiavelli mută şi câştigă.

Iar fotografia, oricât de documentară şi cinstită ar părea ameninţă mereu să facă un salt înspre ficţiune. Ameninţă să devină altceva decât este, pentru că peste subiect şi peste stratul spaţio-temporal în care este fixat acesta se suprapun filtrele receptorului, filtre culturale nebănuite, care pot modifica radical alchimia unei imagini.

Voicu Bojan, Cluj, 3 mai 2010

***
Lucrarea de mai sus ne-a fost timisă de către Voicu Bojan în cadrul Școlii de Fotografie Documentară Oskar. Subiectul Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară a fost impus de către domnul profesor Horia Tudor.


***
Textul este un fragment din cartea Înot sincron, un dialog despre viaţă şi fotografie între Gicu Şerban şi Voicu Bojan, carte apărută recent în Colecția Diafragma 9 la Editura Aquaforte.




© Voicu Bojan
2010-12-08

 

Oskar Blog
   Schimbați linkul! >>>
   Concurs proiecte fotografice >>>

Galerie
   Un revelion >>>
   Gospodarul izolat >>>

Linkuri recomandate
   Un bun exemplu despre ce mai poate >>>
   Petruț Călinescu a docume >>>

Stelian Pavalache (2010-12-11 04:37:17)
Nu stiu mai bine cum sa exprim gandurile dupa lecturarea de mai sus decat astfel:

Oamenii au dorit tot timpul sa inteleaga ajungand astfel sa defineasca. Cum rostirea numelui ascunde natura obiectului ... ajungi inevitabil inapoi ... la definitie.

"Puritatea vantului,
Claritatea lunii,
Cine poate sa le zugraveasca?"

Omul nu detine constient forta creatiei ... astfel actiunile sale nu sunt ale sale...

"Copacul nu are intentia sa se reflecte.
Apa nu are minte ca sa-l reflecte."

Iar ca sa lasam raul sa curga, "poate ca lucrurile nu sunt ceea ce par, dar probabil ca nu sunt nici altceva".


Multa liniste

Pentru a putea inscrie comentarii pe Oskar este necesara autentificarea.