Fotografie
Despre subiect
Mircea Gherase    2012-03-24  [0 com.] >>>
Despre subiect în fotografie
Andrei Nacu    2012-01-25  [0 com.] >>>
Despre Subiect
Bogdan Meseșan    2011-12-18  [0 com.] >>>
Subiectul şi retorica clişeului
Bogdan Croitoru    2011-11-12  [0 com.] >>>
Despre Subiect
Voicu Bojan    2011-08-20  [0 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Horia Tudor    2011-05-01  [0 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Egyed Ufó Zoltán    2011-04-07  [4 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Gicu Șerban    2011-01-07  [1 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Voicu Bojan    2010-12-08  [1 com.] >>>
Despre natura ficţională a fotografiei. Caz particular: fotografia documentară
Andrei Nacu    2010-10-18  [1 com.] >>>
Şcoala de fotografie documentară Oskar
Egyed Ufó Zoltán    2010-02-04  [14 com.] >>>
Weegee. The Famous?
Voicu Bojan    2009-11-25  [0 com.] >>>
René Burri – un extraterestru
Voicu Bojan    2008-11-03  [6 com.] >>>
Parr. Martin Parr.
Voicu Bojan    2008-05-23  [1 com.] >>>
Discuţie cu Cristina Liberis
Egyed Ufó Zoltán    2008-01-23  [1 com.] >>>
Editorial - Prietenii mei
Egyed Ufó Zoltán    2007-06-23  [0 com.] >>>
Interviu cu Alexandru Paul
Gicu Şerban    2007-06-23  [0 com.] >>>
Editorial - fotografiile lui Mitică
Gicu Şerban    2007-03-31  [0 com.] >>>
Interviu cu Florin Bobu
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-31  [1 com.] >>>
Kickbox
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-18  [3 com.] >>>
Albumul Taberei de la Bistriţa
Egyed Ufó Zoltán    2007-03-04  [1 com.] >>>
Editorial – Viaţa, Borcanele şi Fotografia
Gicu Serban    2007-02-03  [0 com.] >>>
Interviu cu Silviu Petrovan
Egyed Ufó Zoltán    2007-02-06  [0 com.] >>>
Top 11 întrebări fotografice mioritice ale anului 2006
Egyed Ufó Zoltán    2007-01-21  [0 com.] >>>
Bucureştiul înainte de aderare
Egyed Ufó Zoltán    2007-01-20  [0 com.] >>>

Weegee. The Famous?


Mi-a povestit odată Gicu Şerban despre El Gran Azul – un acvariu imens din Mallorca, plin de peşti fabuloşi. Te poţi tolăni pe perne şi le poţi contempla mişcările. Rechini mari trec pe sub nasul tău şi pisici de mare mângâie sticla cu mişcări ireal de unduioase, ca într-un dans tematic. Astă vară, la Grădina zoologică din Viena, am stat o oră în faţa unui zid de sticlă. De nicăieri, dintr-un spaţiu verzui indefinit apărea din când în când, fără preaviz, un leu de mare cu corpul fusiform şi înotătoarele lipite de trup. Dădea o tură şi dispărea în tulbureala cea verde. Nu era doar înotătorul perfect, dar era şi foarte simpatic, pe undeva înţelept, dar cu o faţă şmecheră, ochi rotunzi şi nişte mustăţi caraghios zbârlite. Aş fi putut să stau toată ziua aşteptându-l să apară. Copiii au crezut că am dat în mintea copiilor şi mă tot trăgeau de mânecă spre rinoceri. Am adormit seara cu gândul că aş vrea să mă fiu şi eu leu de mare iar odată, la bazin fiind, am chiar încercat să devin unul.

Povestea lui El Gran Azul merge bine cu fotografia, mi se pare o metaforă bună de dezvoltat aici. Suntem în cele din urmă cu toţii nişte privitori din afara acvariului unde înoată peştii cei mari. Stăm cu nasurile lipite de geam şi nu pricepem cum se face că fiinţele acelea ireale de dincolo de sticlă se mişcă cu o aşa naturaleţe. Ar trebui să învăţăm graţia, respiraţia şi mişcarea imperială a peştilor mari. Şi când spun peşti mari, mintea îmi fuge fără să vreau la unii ca Nadar, HC Bresson, Diane Arbus, William Klein, Weegee, Helmut Newton, Rene Burri, ME Mark, Eugene Smith şi mulţi alţii asemenea lor. Ei mă învaţă mereu importanţa proximităţii, a unei prezenţe active în preajma unui subiect pe care îl cunosc, sau a unui ochi mereu atent nu neapărat la ce se întâmplă în momentul vorbirii, ci la ce s-ar putea întâmpla la un moment dat. Mă învaţă ceva despre importanţa hazardului şi despre faptul că uneori lucrurile se dăruiesc pur şi simplu gratis, de-a gata, din partea casei, celor dispuşi să fie prezenţi undeva în spaţiu şi timp şi să le primească cu inima deschisă. Din nefericire, de multe ori uit lecţiile acestea imediat ce îmi dezlipesc nasul de sticla acvariului.

La mine pe birou este o fotografie importantă. În acest minunat portret alb-negru sprijinit de o carte, cu o ţigară subţire de foi între buze, într-o lumină dură, întors brutal înspre dreapta, cu o căutătură cruntă şi cu globul ochiului stâng nefiresc de alb, îmbrăcat într-o cămaşă răvăşită şi descheiată la gât, stă însuşi Weegee. Sub ea scrie Weegee the Famous, 1968, iar mai jos este semnătura autorului: Bill Jay, 5027 Santa Monica Ave, E San Diego, California 92107. Pe dos, e o scurtă scrisoare datată din 3 ianuarie 2005.




Această fotografie aparent neimportantă, una din multele miliarde de pe această lume, e un fel de legătură personală, secretă, cu acest El Gran Azul despre care vorbeam mai sus. Este, cel puţin pentru mine, o imagine preţioasă, un cadou subtil, care mă motivează şi mă obligă o dată în plus să iau fotografia în serios. E legătura mea indirectă, la a doua mână, cu o mare tradiţie de a documenta viaţa aşa cum este. Este o imagine deopotrivă tandră şi dură. În ea regăsim un personaj tragicomic, fermecător, uşor sărit de pe fix, dar certamente imposibil de ignorat, un om care a ridicat fotografia de reportaj la un standard greu de imaginat şi de egalat.

Era în ianuarie 1928 când Daily News a publicat o fotografie (Tom Howard) care a şocat America – Ruth Snyder pe scaunul electric, în spasme, în timp ce tocmai murea. Era doar un aperitiv, o anticipaţie sinistră a ceea ce televiziunea va reuşi să ducă la bun sfârşit ani buni mai târziu, culminând cu 9/11. Moartea în direct a fost, este şi va rămâne mereu visul pervers şi nemărturisit al mass media. Tabloidizarea în general înseamnă o invazie în spaţiul vieţii private, dar în particular urmăreşte acest tabu, care le întrece pe toate. Moartea lui Dillinger, masacrul mafioţilor din ziua Sfântului Valentin (Tony Berardi) vând ziarele surprinzător de bine şi tiraje de milioane de exemplare se suplimentează fiindcă lumea prizează moartea (altora) ca pe nimic altceva. Se creează astfel o nevoie acută a pieţei ce, de atunci încoace, se cere mereu saturată. Pe scenă apare un personaj care pare perfect făcut pentru aşa ceva. Şi pentru că el trebuia să poarte un nume, i s-a spus simplu, Weegee.

Aterizat la New York împreună cu familia lui de emigranţi ruşi şi evrei pe deasupra, Arthur (Usher, de fapt) Fellig a abandonat şcoala la 14 ani şi a plecat de acasă la 18. Ca un vagabond ce era de fapt, dormea în gara Penn Station şi pe băncile din Central Park până într-o zi, cînd a privit la o fotografie care i-a schimbat complet viaţa. Era o poză banală cu el însuşi, făcută de un fotograf ambulant. Din acea clipă, fotografia a dat un sens vectorial unei existenţe în derivă, l-a salvat din mediocritate şi l-a transformat în altceva. În mintea tânărului ce fusese pe rând spălător de vase, amestecător de pastă pentru bomboane, manufacturier de biscuiţi şi taxator pe omnibuz a început să încolţească perspectiva luminoasă de a deveni artist fotograf în cel mai deplin sens al cuvântului.

Omul nostru renunţă fără regrete la numele lui adevărat şi îşi ia un nume ‚de scenă’. Arthur Fellig va deveni Weegee, aşa cum îl ştie istoria fotografiei. Începe de jos, ca asistent într-un laborator foto din Lower Manhattan, unde se simte închis ca într-o cuşcă. Resimte din plin propria delocalizare, faptul că pulsul vieţii e afară, dincolo de gratii, strânge din dinţi şi în timpul liber îşi încearcă norocul. Iese în stradă ca fotograf ambulant, se îmbracă în clovn şi începe să fotografieze copii, intuind că părinţii lor, oricât de săraci ar fi, vor cumpăra finalmente imaginile cu odraslele lor. Îşi dă seama că ţinuta de clovn abate atenţia subiectului de la aparat, oamenii fiind convinşi că aparatul nu e altceva decât un accesoriu al unei maimuţăreli generalizate. Apoi începe să-şi diversifice interesul: fotografiază evenimente notabile ce se întâmplă în New York-ul marii depresii: greve, incendii, crime, hoţii mărunte şi reuşeşte să vândă primele imagini unor ziare mici. Îşi creează un stil aparte: trage de obicei de la 3 metri cu un flash brutal care decupează subiectul din beznă, un fel de chiaroscuro renascentist adaptat şi personalizat. În fine, după o vreme semnează cu o agenţie mai mare, dă din coate şi în 1938 reuşeşte să-şi lase în urmă competitorii atunci când primeşte aprobarea de a-şi instala în bătrânul lui Chevy, un radio setat pe frecvenţa poliţiei. Transformă maşina într-o adevărată redacţie, într-un mobil gata de luptă. Nu mai ştie şi nu-i mai pasă dacă e zi sau noapte, stă mereu la pândă, ca un păianjen, doarme mai mereu îmbrăcat, mănâncă la repezeală salam cu pâine, fumează întruna. Are la el maşină de scris, un aparat Speed Graphic 4x5, un flash cât china, o pălărie de fetru şi mai mereu, un trabuc în colţul gurii. Arată ca un clovn ponosit, care îşi ia rolul prea în serios. Adoptă chiar un slogan, ce va da titlul unei celebre expoziţii: Murder is my business şi începe să-şi semneze fotografiile Weegee the Famous. Devine practic sinonim cu ceea ce numim azi breaking news.

Între 1938 şi 1945 va face exact acelaşi gen de fotografii care îi vor aduce celebritatea, prin urmare devine peste noapte artist cu acte în regulă, dar oarecum fără s-o ştie şi asta nu îl mulţumeşte. Nu pricepe cum de instantaneele lui cu bărbaţi eleganţi împuşcaţi la ceas de seară şi cu şoferi prinşi între fiarele contorsionate ale maşinilor pot face saltul buclucaş de la ceea ce se vede până tocmai în zonele ozonate ale artei cu A mare. Cum adică derizoriul unor jafuri mărunte şi incendii poate fi catalogat altfel decât ceea ce se vede? Are chiar şi o fotografie celebră cu un cec primit de la revista Time pe care scrie Two murders – 35$. A fotografiat în zece ani peste 5000 de crime, reuşind să satureze piaţa în aşa hal, încât oamenii au început să se plictisească de mafioţi ciuruiţi zăcând în vaste bălţi de sânge pe sub mese de restaurant. Lui Weegee, ceva i se pare în continuare în neregulă chiar şi atunci când expoziţiile sale sunt surprinzător de bine primite, iar cartea lui Naked City, apărută în 1945, cunoaşte un succes nebun şi nenumărate reeditări. Din iunie până în decembrie e reeditată de 5 ori şi devine una dintre cele mai profitabile cărţi din istoria fotografiei.




Weegee dă acum interviuri, e respectat, e tot mai bine plătit dar se teme în continuare că într-o bună zi clovnăriile lui vor ieşi la iveală şi totul se va sparge precum un balon de săpun. Se mişcă în înalta societate ca peştele în apă, face şi fotografie de salon, face şi portret şi reuşeşte să adune câteva mii de oameni pe plaja de la Coney Island pentru a realiza, în plin soare, o fotografie incredibilă. Are tupeu, e pe val, fotografiază orice şi oriunde. Sunt momente de graţie în care îi iese totul, orice atinge se preface în istorie. Există o serie de imagini ce au fost adunate sub titlul Unkown Weegee şi care ne dau adevărata măsură a creaţiei sale. Descoperim acolo un fotograf tandru, ironic, plin de umor (fie el şi negru), un portretist al absurdului, un veritabil precursor al Dianei Arbus. Dar într-o bună zi se plictiseşte, totul devine mult prea previzibil, hotărăşte că a venit timpul să se re-inventeze. Aşa că, oarecum fără preaviz, Weegee părăseşte oraşul care l-a inventat şi merge drept la Hollywood să devină un artist aşa cum se cuvine. Cu A mare. Următorii 20 de ani nu vor fi altceva decât o strădanie scrâşnită în căutarea unei consacrări ce nu va veni niciodată. Încearcă pe rând să devină regizor, chiar actor, face fotografii distorsionate cu celebrităţi în care subiecţii săi devin de nerecunoscut, experimentează pornografia soft, ba chiar se apucă de scris şi ţinut seminarii prin Europa. Lucrează pentru reviste mari cum ar fi Vogue şi Life, face modă, practic face orice pentru a întreţine mitul unei celebrităţi expirate. Nu-i iese mai nimic, doar lucruri ce poartă amprenta invizibilă a cuvântului kitsch, iar de întors la fotografia pe care şi-a clădit reputaţia nu se va mai întoarce niciodată. În schimb, se va întoarce în cele din urmă în New Yorkul pe care l-a trădat, dar se va dovedi că nimic nu mai poate fi cum a fost cândva.

Bill Jay îl găseşte în 1968 bătrân şi decrepit, neîmpăcat cu sine, măcinat de diabet şi Alzheimer, aproape incoerent în exprimare, iar după 6 luni de la fotografia ce stă pe biroul meu, Weegee the Famous moare cam la fel de anonim cum era Usher Fellig pe vremea când dormea, ca un vagabond veritabil, pe băncile din Lower Manhattan. Două mari semne de întrebare îmi ridică acest sumar parcurs al vieţii lui: Nu cumva este preferabil să rafinezi ceea ce ştii să faci mai bine în loc să încerci să te reinventezi mereu? Oare de ce crimele de tabloid ordinar pot să devină fără voia lor artă şi nu oriunde ci la MoMA, în timp ce arta voit înaltă se metamorfozează neaşteptat în kitsch-ul cel mai veritabil? Viaţa de fotograf a lui Weegee mă obligă să îmi pun o ultimă întrebare, una cam dificilă: Oare de ce fotografia trebuie cu orice preţ să devină artă, de ce nu poate rămâne pur şi simplu fotografie? Oare de ce nu-i ajunge propria autonomie? De cum încearcă să facă saltul ameţitor, asemănător celui al puricelui din basm înspre aerul rarefiat al artei, cum îşi pierde identitatea, o identitate de altfel puternică, ce se încăpăţâneze să nu semene cu nimic altceva.

Dar aceasta este deja o altă poveste, mai bine să încheiem cu gândul la Weegee şi la marea lui lecţie de fotografie. Una puternică, surprinzătoare, chiar dacă, pe alocuri, involuntară.

                       
Voicu Bojan (www.diafragma9.ro)


























© Voicu Bojan
2009-11-25

 

Oskar Blog
   Schimbați linkul! >>>
   Concurs proiecte fotografice >>>

Galerie
   Un revelion >>>
   Gospodarul izolat >>>

Linkuri recomandate
   Un bun exemplu despre ce mai poate >>>
   Petruț Călinescu a docume >>>

Pentru a putea inscrie comentarii pe Oskar este necesara autentificarea.