Moartea


În ultimele zile m-am gîndit destul de mult la moarte. Bunicul de 90 de ani zace bolnav in spital, și sînt slabe șansele să-și revină. Ieri am aflat că și unchiul meu are cancer, și probabil trebuie să ne luăm rămas bun și de la el.

Moartea e un lucru normal și natural, totuși multora dintre noi ne e greu să luăm rămas bun de la cunoscuți. Ne este greu ca să discutăm despre moarte, mai ales că în ultimul secol a cam devenit un tabu acest subiect. Oamenii se tem de sfîrșit, și dacă aduci subiectul în discuție, majoritatea te opresc. Hai să nu discutăm despre asta, nu cumva să se adeverească ceva din ce discutăm, pe baza zicalei Lupul e acolo unde îl pomenesc, cam asta e reacția obișnuită a oamenilor. Oamenii se tem de sfîrșit, și cred că de aceea se feresc să vadă morți sau să discute despre moarte, pentru că se gîndesc la moartea lor inevitabilă. Se tem de ea, chiar dacă de cele mai multe ori asta înseamnă doar capătul suferințelor pămîntești.

Dacă mor, azi-mîine, sau peste patruzeci de ani, vă rog să mă înmormîntați într-un sicriu simplu, dreptunghiular, din lemn de brad nerindeluit. Nu vreau nici beton pe mormînt, și nici monument de marmură, doar un brad plantat la căpătîi.

De cîțiva ani studiez industia înmormîntării care în română a primit titlul pompos de Pompe funebre. Cel mai apropiat magazin care vinde aceste pompe este în clădirea gării feroviare din Odorhei, și se numește Ultimul drum.